Muntele e terapie gratis, dar trebuie respectat

Potrivit spuselor colegei noastre Flaviei Pavelescu, munții nu strigă, ei se înalță, există și schimbă oameni. E o chemare din adâncul a tot ceea ce e suflet, minte și fizic, depășește multe bariere și sparge limite care păreau de neînvins. Întâlnirea cu muntele e o bucată de timp prețioasă, o împachetezi și o porți în inimă, acolo te simți viu și orice coborâre e privirea către înainte cu alți ochi. Iată ce reportaj spectaculos ne-a oferit în revista VIVA! de August!

Pe acoperișul Austriei! Chemarea de pe Vârful Großglockner Muntele e terapie gratis, dar trebuie respectat REPORTAJ

CITEȘTE REVISTA VIVA! DE IULIE, GRATIS, AICI

Am descoperit pasiunea pentru munte în urmă cu aproximativ doi ani, m-a fascinat, am simțit că sus de tot trăiesc, iar pentru a ajunge acolo s-au dat multe lupte în interiorul meu, însă gustul victoriei nu se compară cu nimic. Muntele e viață, prezență, pace, atenție, muntele e EU. Trăiesc prin el, îmi curge prin vene.

Pe acoperișul Austriei! Chemarea de pe Vârful Großglockner

Și acum doi ani, plecam la drum pe poteci străbătute de regi, am ajuns într-o poiană și atunci am simțit că aventura mea va continua, că acolo e „casa sufletului meu, cât mai sus. Am pășit pe poteci, pe stânci, pe temeri și atât de tare mi-am dorit să descopăr tainele munților și să evoluez, încât au apărut și oameni în viața mea fix la momentul potrivit. Doru, Iulia, Robert, Cristi, Mihai, Laur sunt doar niște nume, dar care pentru mine au o mare însemnătate. Unul mi-a pus piciorul pe stâncă, m-a îndrumat cu răbdare, cu vorbă bună. Altul m-a convins să nu renunț, mi-a spus „tu poți. Cu unul și cu altul, dar și cu mine, am făcut pași mici spre cărări pe care am găsit hrană pentru suflet.

Sunt munți înalți în lume, spre exemplu am un raft plin de cărți despre Everest și am vizionat mai toate filme le despre cele mai înalte vârfuri, dar eu nu am o chemare spre ele, eu iubesc natura, e perfectă, și nu mă declar cuceritoare de vârfuri. Am avut momente când m-am întors din drum, cu toate că am avut obiectivul să ating un vârf. Dacă muntele nu m-a primit, l-am respectat.

Dar Großglockner parcă m-a chemat, a fost într-un moment în care am crezut că nu voi mai păși pe munte mult timp din cauza unei accidentări, însă a fost și clipa în care am renăscut. Mi-am zis că voi ieși puternică din greul care mi-a fost dat și că el va fi cel care îmi va sparge sufletul și mintea în mii de bucăți, un puzzle de sentimente pe care să îl construiesc cu răbdare și grijă.

„M-am pregătit psihic, când mintea mea încerca să încolțească tot felul de scenarii’

Aventura mea spre Großglockner a început într-o zi de iulie, o dimineață pe care am notat-o în jurnalul meu: „Pleci în hopul vieții tale. Să îl treci!. M-am pregătit psihic, când mintea mea încerca să încolțească tot felul de scenarii, căci eram conștientă că nu e vorba doar despre a urca munții, ci și despre o luptă cu mine însămi. Zilele de dinaintea plecării au fost presărate cu gânduri, cu emoții care mai de care, un vârtej de-a joaca cu binele și hăul. Știam că trebuie să mă lepăd de frica de înălțime, să o înfrunt în doar o secundă, să nu gândesc că în stânga și în dreapta e un nimic, dar voiam să fiu și prezentă, să simt că sunt înconjurată de ceea ce iubesc și să privesc acel ceva fără voce, dar care vorbește prin mine: muntele.

La ora 3:00 am lăsat două cuvinte în jurnal: „Am plecat!. Am ieșit pe ușă, gândindu-mă cum va fi când voi reveni și voi da timpul puțin înapoi. Am pornit spre Austria cu o mie de temeri, emoții, citisem despre tot felul de cazuri și văzusem filmări care mi-au dat și fiori, recunosc. Am avut momente în care m-am gândit că, dacă alții nu au reușit, va fi greu sau chiar imposibil și pentru mine.

Am fost însoțită de o echipă formată doar din fete și de doi ghizi de la Hoinari pe munți, cărora le sunt foarte recunoscătoare. Drumul spre Austria a fost presărat numai de cuvinte de încurajare. Ziua în care am ajuns la baza muntelui s-a lăsat cu ceață, un mister, de parcă Măria Sa Muntele s-ar fi ascuns într-o perdea mare de nori și ar fi refuzat să fie văzut cât e de impunător, puternic, inabordabil, un fel de ce nu știi nu te doare. Nu l-am putut privi, așa că m-am bucurat de marmote și de drumeția până la prima cabană. A și plouat, dar ploaia să fie o problemă, știind ce mă așteaptă mai departe? Cel mai mic hop.

A doua zi, dis-de-dimineață, am făcut cunoștință cu un ghețar pentru prima dată în viața mea. Răul de altitudine și-a făcut și el prezența, dar nu pentru mult timp. M-am echipat și am pornit la drum, iar în clipa în care stâncile s-au arătat în toată splendoarea am simțit că de acolo începe, de fapt, aventura. I-am dat înainte, tot înainte, pe zăpadă și pe stâncă, până când am ajuns la cabana de la 3.454 m. Acolo, toată lumea își lăsa echipamentul într-o cameră specială și am pășit în interior cu zâmbetul pe buze și cumva relaxați. A fost cald și bine, cu toate că era la o altitudine mare, iar somnul ar fi fost și el dulce dacă nu își făceau prezența emoțiile pentru a doua zi: ascensiunea pe vârful Großglockner, 3.798 m.

„Muntele e terapie gratis, dar trebuie respectat’

Ziua cea mare. Ne-am trezit foarte devreme și am pornit în aventura spre acoperișul Austriei. Am mers pe ghețar legați în coardă, iar momentul în care am zărit stâncile, atunci chiar m-am trezit de-a binelea. Un pas, doi pași, trei pași, ajungeam la 27 și o luam de la capăt, ca-n cartea lui Tibi Ușeriu.

Când „colega mea de coardă a spus că mai avem doar 100 de metri până sus, am răsuflat cumva ușurată, dar, de fapt, de acolo începea greul. Două traversări cu zăpadă, hău în stânga, hău în dreapta. Le știam pentru că mă documentasem înainte, iar atunci am început să îmi fentez mintea că e doar o bordură și atât. A funcționat! Am trecut, iar în momentul în care am zărit vârful, nimic nu m-a mai oprit. Nu mai era puțin, nici mult, eu deja mă simțeam ca și cum sunt acolo. Am reușit, am ajuns pe acoperișul Austriei. În timp ce admiram Alpii – Doamne, cât de frumoși sunt! – în mintea mea alergau tot felul de scenarii. Le-am ignorat, mi-am spus că, atât timp cât am ajuns acolo, trebuie să fiu prezentă, să mă bucur câteva minute, fără să mă gândesc la coborâre. De cele mai multe ori, pe munte, coborârea e mai grea și necesită o atenție sporită. I-am zâmbit muntelui, i-am mulțumit că a fost blând, că m-a primit și am fost recunoscătoare.

Coborârea. Un pas, doi pași, inspiră, expiră și deja a început să-mi fugă mintea la faptul că mai e mult până jos. Mi-am schimbat gândul, ridicându-mi o secundă privirea către munți, iar acela a fost momentul când am spus că trebuie să mă bucur. Am zâmbit, am repetat un pas, doi pași, iar până jos am pierdut șirul. Am traversat ghețarul pe un soare puternic, m-am uitat la crevasele deschise și am mers, am tot mers, până când am ajuns, din nou, la marmote. Am tras aer în piept, nu am mai numărat pașii, am respirat adânc și mi-am spus: gata, s-a terminat, ai reușit, ai fost pe acoperișul Austriei! Doar că nu s-a terminat, povestea merge mai departe, dragostea pentru munte nu se sfârșește. Dacă ar fi să o iau de la capăt? Da, cu siguranță. Nimic nu e imposibil. Tu poți, mereu îmi voi spune.

De ce faci asta, de ce îți place să te chinui? Multe întrebări primesc legate de aventurile mele pe munte. Da, am dormit în zăpadă, mi-a fost tare frig, am simțit frica până în cea mai adâncă celulă din inima mea, dar când cobor de acolo, parcă privesc viața cu alți ochi, apreciez lucruri care cândva poate păreau fără valoare, mă scoate mult din zona de confort. E un fel de… nimic nu mă mai doboară. Muntele e terapie gratis, dar trebuie respectat. Dacă nu dorește să mă primească atunci când simt eu, sigur o va face când va vrea el, muntele nu pleacă.

Check Also

Ce să nu faci în Egipt când mergi în vacanță

Ce să nu faci în Egipt când mergi în vacanță

Ce să nu faci în Egipt când mergi în vacanță? Este o întrebare la care …

Open